4,3,2

Nu stiu cate lucruri pe care nu le-ati auzit deja as putea sa va spun despre filmul lui Cristi Mungiu. Asa ca nu am sa va vorbesc despre el. Vreau, in schimb, sa va vorbesc despre cinema....sau mai degraba despre sala de cinema. Avem in Bucuresti o multime de cinematografe in care ruleaza o multime de filme. Oricine poate sa aleaga dupa bunul plac unde sa se duca sa vada un film si sa rontaie o floricica de porumb. In ultimii ani, de cand locuiesc aici, m-am obisnuit sa ma uit la programe si sa ies cu prietenii la film....unde avem chef. Si asa mi se pare normal. Numai ca normalitatea pe care o vad eu nu e aceeasi pentru toata lumea.
Pana sa vina Cristi Mungiu cu ideea de a face un cinema mobil, astfel incat tot romanul sa poata sa vada 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, habar nu aveam cate orase din Romania sunt lipsite de sali de cinematograf. Desigur, am vazut cum a fost treaba in orasul meu natal, unde singura sala unde vedeam filme mai interesante s-a inchis din lipsa de spectatori, si , deci, de fonduri. Celelalte 2 sali traiesc si azi bine merci de pe urma productiilor de la Hollywood cu mare buget.
Dar sala micuta, cu scaune de lemn, unde am vazut pentru prima data Dancer in the dark, Hable con ella si alte filme care mi-au ramas dragi nu mai exista. Asta in primul rand pentru ca oamenii nu mai merg la cinema.