Premiile Gopo sau despre prea putine filme

Aseara s-au decernat premiile Gopo. Nominalizatii au fost putini, iar filmele castigatoare au fost si mai putine. Adica doua. Fara sa lungim vorba, o sa va spun ca 4 luni, 3 saptamani si 2 zile a luat acasa trofeele pentru cel mai bun film de lung metraj, cea mai buna regie, cea mai buna actrita intr-un rol principal, cei mai buni actor/actrita in rol secundar, imagine, sunet si scenografie. Plus premiul publicului.
Celalalt castigator, California Dreamin', a luat premiile penru cel mai bun scenariu, cel mai bun actor intr-un rol principal, sunet, costume si premiul Tanara speranta pentru Tudor Voican, pentru scenariul filmului.
Toate bune si frumoase pana aici, mai ales ca cele doua filme au meritat din plin toate onorurile pe care le-au primit in ultimul an.
Dar doar atat? Romania e in stare sa produca, intr-un an, doua filme ok? Cand stai sa te gandesti la istoria filmului romanesc, doua filme sunt multe. Dar, cand te gandesti la proiectele care trec anual prin selectiile CNC si care nu ajung sa fie produse din lipsa de fonduri sau din alte motive, doua filme , oricat de bune, sunt putine. Prea putine pentru a putea vorbi despre noul cinema romanesc.

Filmul saptamanii: JUNO

Juno este adorabil. E primul lucru pe care trebuie sa il stii despre filmul asta. Nu o sa iti spun ca este foarte bun, ca are merite deosebite, ci doar ca este absolut adorabil. Este genul acela de film care te face sa te simti bine, iti umple o ora si jumatate cu zambete si muzici, nu iti pune probleme. Plot-ul este simplu: o adolescenta ramane insarcinata si decide sa pastreze copilul si sa il dea spre adoptie unui cuplu care nu poate sa aiba copii.
Toate bune si frumoase in filmul asta. Fata nu are drame majore privind sarcina ei si faptul ca trebuie sa dea copilul, cuplul care trebuie sa il primeasca se destrama dar fara lacrimi si scene, parintii fetei sunt suparati, dar nu foarte, pentru ca fiica lor minora a dat de greu.
Ironia face ca pe tot parcursul filmului m-am gandit la 4,3,2 al lui Mungiu si mi-am dat seama ca rezolvarea americana a unei astfel de situatii e mult mai simpla si mai frumoasa, dar nerealista.
Dar asta nu e neaparat un minus. E doar placut sa te gandesti ca totul se termina cu bine si happy ending-urile sunt, nu-i asa, reconfortante.

Din nou 4,3,2

Aseara am fost la film, la 4, 3, 2. Dar nici de data asta nu o sa scriu mare lucru despre film, ci mai degraba despre revelatia pe care am avut-o. You just don't get it, do you? M-am uitat in jurul meu, la ceilalti spectatori. Mai cu seama cupluri, in care ea se uita inspaimantata, cu pumnii stransi, si traia (asta e relativ) drama de pe ecran, iar el comenta zgomotos "am dat banii degeaba". Ce e drept, daca esti barbat si nici nu te impresioneaza dramele feminine, cam dai banii degeaba ca sa vezi numai prin ce spaime poate trece o femeie.
Dar, ca sa va bag si mai tare in ceata, o sa va povestesc o scurta scena din film. Ea tocmai si-a ajutat prietena sa avorteze, iar prin ajutat se intelege sa stranga cu disperare bani, sa mituiasca personalul de la hotel, sa se intalneasca cu dl Bebe, cel care performeaza avorturi ilegale contra servicii in natura. Dar pentru ca ea are si un prieten, trebuie, in aceeasi zi, sa ajunga si la ziua mamei prietenului (care s-a trezit de dimineata sa faca tort de bezele:)).
Si ajunge, foarte tensionata, sta la masa cu vesela familie, iar in cele din urma ii marturiseste prietenului ca cea mai buna prietena a ei a trecut printr-un avort, iar ea trebuie sa plece, ca sa o ingrijeasca.
Ca replica, prietenul nu face altceva decat sa o roage sa mai stea, sa manance din tortul de bezele.
Cred ca asta este o reactie normala. Cred ca orice baiat confuz ar fi reactionat asa. Pentru ca el chiar nu poate sa inteleaga, nu este capabil sa inteleaga si nu ar putea nici daca si-ar dori foarte tare. Mirarea mea apare aici fata de Mungiu. El cum de a inteles? sau cum de ne-a lasat sa credem ca a inteles? Sau este numai meritul fetelor?

4,3,2

Nu stiu cate lucruri pe care nu le-ati auzit deja as putea sa va spun despre filmul lui Cristi Mungiu. Asa ca nu am sa va vorbesc despre el. Vreau, in schimb, sa va vorbesc despre cinema....sau mai degraba despre sala de cinema. Avem in Bucuresti o multime de cinematografe in care ruleaza o multime de filme. Oricine poate sa aleaga dupa bunul plac unde sa se duca sa vada un film si sa rontaie o floricica de porumb. In ultimii ani, de cand locuiesc aici, m-am obisnuit sa ma uit la programe si sa ies cu prietenii la film....unde avem chef. Si asa mi se pare normal. Numai ca normalitatea pe care o vad eu nu e aceeasi pentru toata lumea.
Pana sa vina Cristi Mungiu cu ideea de a face un cinema mobil, astfel incat tot romanul sa poata sa vada 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, habar nu aveam cate orase din Romania sunt lipsite de sali de cinematograf. Desigur, am vazut cum a fost treaba in orasul meu natal, unde singura sala unde vedeam filme mai interesante s-a inchis din lipsa de spectatori, si , deci, de fonduri. Celelalte 2 sali traiesc si azi bine merci de pe urma productiilor de la Hollywood cu mare buget.
Dar sala micuta, cu scaune de lemn, unde am vazut pentru prima data Dancer in the dark, Hable con ella si alte filme care mi-au ramas dragi nu mai exista. Asta in primul rand pentru ca oamenii nu mai merg la cinema.