Married without children

Eu am 25 de ani, un job misto si cateva colaborari, trei pisici acasa si o mana de prieteni de incredere. Ea are 25 de ani, casa, masina, sot, un job misto, credite, prieteni pe care ii programeaza ca sa ii poata intalni.
Eu pot sa ma intorc la orice ora acasa si sa nu ma intrebe nimeni, pot sa zac toata duminica in casa sau sa dau o tura prin toate magazinele sau cinematografele si sa las mormanul de vase nespalate in chiuveta. Ea poate sa se intoarca la orice ora acasa si sa gaseasca pe cineva acolo, are pe cineva cu care sa doarma si langa care sa se trezeasca si mai are de platit rate.
E clar ca fiecare dintre noi are de ce sa se trezeasca dimineata, eu pentru ca urla mitzele de foame, ea pentru ca (poate) cineva ii aduce o cafea. Avem si de ce sa ne intoarcem acasa, amandoua.
Dar ea are o agenda care cuprinde, pe langa taskurile de la job, intalniri cu prietenii si vizite la salon. Eu am o agenda mai saracutza si pot sa ma reped oricand pana la prietenii mei.
Cred ca sunt lucruri pe care le pierzi si lucruri pe care le castigi atunci cand iti doresti sa imparti toate cele cu cineva. Cred ca castigi incredere, siguranta, confort, chiar si bani uneori. Mai cred ca pierzi din timp, placeri personale, prieteni, independenta. La 23 de ani, nu stiu care dintre lucrurile astea atarna mai greu. Ea pare fericita. Nici eu nu ma plang. Ea are deja doi ani de casnicie in spate. Eu nu. Nu stiu daca ea ar mai face acelasi lucru daca timpul s-ar intoarce inapoi. Cu siguranta eu nu l-as face nici acum. Si nici vreme lunga de acum incolo.
Pana la urma e vorba de optiuni personale: eu pun un pret mai mare pe lucrurile care se pierd. Ea, pe cele care se castiga.